Cu toate acestea, nici pilotul și nici ceilalți membri ai expediției nu-și omorau zilele într-un „dolce far niente”. Spațiul restrîns neîngăduind îmbarcarea tuturor specialiștilor necesari, echipajul fusese nevoit să-și însușească într-un timp record cunoștințe care ar fi necesitat ani de studiu. În chip firesc, învățătura continua și pe astronavă. Matei, de pildă, candidat în științe astronomice, își completa cunoștințele de botanică — în special despre flora polară și cea din pustiuri, care se dezvoltă în condiții oarecum asemănătoare celor de pe Marte. Înainte de a deveni specialist în comunicații fără fir, Moroianu urmase medicina, în virtutea acestui fapt i se încredințase sarcina de a supraveghea starea sănătății colegilor săi. Iar profesorul Șerban Stoia, o somitate în domeniul construcției de aero și astronave, își umpluse rafturile dulapului din perete cu tratate de mineralogie, asupra cărora stătea aplecat zile întregi.

Necesitățile imperioase ale viețuirii în comun ceruseră și altfel de specializare. Înainte de a părăsi Pămîntul, hotărîseră că mesele zilnice vor fi pregătite de fiecare, prin rotație. Urmaseră chiar un curs rapid și sumar de artă culinară. Dar orice artă presupune măcar și o fărîmă de talent, și eșecurile tovarășilor săi îl convinseră pe Matei să-și asume funcția de bucătar unic.

Alimentele — mai bine zis un anumit fel de alimente — nu lipseau. În magaziile astronavei se aflau conserve, iradiate cu raze gama ca să-și păstreze timp îndelungat calitățile nutritive. Erau acolo grămezi de cutii pline cu tablete vitaminate, proteină sintetică și concentrate ale diferitelor substanțe necesare organismului. Iar bucătarul unic se străduia să alcătuiască meniuri cît mai variate, cu toate că sortimentul redus aii de materii prime nu-i prea îngăduia să-și dea frîu liber fanteziei… Începuseră să se obișnuiască cu monotonia vieții sedentare, din care îi smulse o întîsaplare tragică. Bar să nu anticipăm.

* * *

„Șah!” — rosti Matei cu o voce nesigură, speriat parcă da perspectiva neașteptată a victoriei. Și cum era înzestrat cu o bună doză de autoironie, se asemui acelui amator de șah din Vasiuki, căruia nu-i venea să creadă că l-a învins pe „marele maestru” Ostap Bender[4].

Moroianu așteptase mutarea cu ochii ațintiți în goi, gîndindu-se la cine știe ce lucruri care n-aveau iiici o legătură cu partida de șah. Pe fața lui mare, acoperită pînă sub ochi de barba nerasă de o săptămînă, nu se puteau citi decît oboseală și indiferență. Privindu-l mai stăruitor, Matei băgă de seamă că părul inginerului, frumosul lui păr negru, lucind odinioară ca un coif de cărbune, începuse să-și piardă reîiexe’e, căpătînd o nuanță ternă, cenușie.

„Șah!” — repetă Matei, ridicînd glasul. Moroianu tresări și își întoarsa privirea asupra tabîei cu pătrățele bicolore, pe care piesele erau prinse ca niște gîza în insectar. Nu-i trebui mult să înțeleagă că matul era inevitabil. Strînse fără vlagă mîna Iui Matei și începu să desfacă centura de xiien care-l ținea legat de fotoliu. Apoi vîsli prin aer spre ușă. Cînd o deschise cu o mică smucitură, o revistă cu coperta viu colorat! ieși din buzunarul larg al combinezonului, său albastru. Nu mai auzi strigătul lui Matei, și ușa masivă pocni scurt în urma lui.

Kevista oscila nehotărită deasupra podelei. Privind-o, Matei se gîrsdea fără entuziasm la victoria lui. I se părea că înirîngerea lui Moroianu — prima înfrlngere de cînd jucau împreună — are o semnificație ciudată și îngrijorătoare.

Grigore Moroianu urcase vertiginos treptele consacrării oficiale, cucerind într-un an titlul de maestruru. Lăudîndu-i tenacitatea și prudența, specialistii pronosticau un viiior strălucit. Un gazetar entuziast scrisese chiar că dacă marțienii joacă șah („Și niște fiinre inteligente trebuie să joace șah, indiferent de origine. a lor planetară”), atunci pămînienii vor fi reprezentați cu cinste.

Fără să aibă cunoștințele teoretice și forța de joc, Matei îi ținuse adesea piept în orele libere ale programului de pregătire astronautică. Izbutise să-i smulr i două, trei remize și ar fi fost fericit dacă malițios: de Virgil Negrea n-ar fi susținut că Moroianu îi dăruise aceste mici satisfacții ca să nu-i taie cheful. „Doar tu ai să-i fii singurul partener pînă s-o întîjni cu marțienii…” — spunea Virgil, făcîndu-i cu ochiul lui Șerban Stoia.

Pe astronavă, lucrurile se schimbaseră într-un mod surprinzător. Moroianu cîștiga duelul deschiderilor, datorită acelui reflex pe care-! dă cunoașterea temeinică a tuturor variantelor principale, se pierdea în jocul de mijloc și era silit să se întrebuințeze serios ca să termine Ia egalitate. Iar acum…

Matei se uită Ia ceasul prins în perete și se ridică. Venise vremea să-l înlocuiască pe Virgil Negrea Ia postul de comandă. Se opri o clipă asupra revistei căzute din buzunarul lui Moroianu. Era un număr vechi închinat asîronauticii. Plutea leneș, desfăcută la mijloc — pesemne acolo isnde foile fuseseră cercetate mai mult. Matei o luă cu gîndul de a o înapoia inginerului și nu se putu stăpîni să nu citească un pasaj subliniat cu roșu: „…o astfel de navigație, în domenii atît de deosebite de cele hărăzite existenței noastre normale, ar constitui o înstrăinare atît de nemăsurată, încît putem să ne întrebăm dacă moralul și rațiunea celor angajați într-o asemenea aventură nu s-ar prăbuși într-un abis de spaimă și de amărăciune”…

IV

— „…un abis de spaimă și amărăciune…”, murmură Șerban Stoia, pe gînduri. Oare s-a prăbușit Moroianu? Sau se află la marginea prăpăstiei?…

Virgil interveni cu brutalitate:

— Să lăsăm filozofiile pentru altă dată!.. Acum trebuie luate măsuri grabnice — altfel va fi prea tîrziu!

Tăcură, înfiorați, amintindu-și lucruri cărora nu Ie dăduseră destulă importanță. Căci purtarea lui Moroianu ar fi trebuit să-i neliniștească mai de mult.

După cum se știe, echipajul „Albatrosului” era alcătuit din voluntari, socotiți drept cei mai buni din zecile de oameni care ceruseră să plece în prima expediție romînească pe Marte. Ar fi fost deci de așteptat ca fiecare să pună întreaga lui emoție în slujba reușitei expediției. Dar Moroianu — specialist în comunicații fără fir — își îndeplinea obligațiile în silă, căutînd să termine cît mai repede și să se refugieze în cabina lui, unde se trîntea pe pat, cu fața la perete și stătea ore întregi într-o ciudată amorțire.

Profesorul Stoia căută o explicație:

— Poate că suportă mai greu ca noi căderea liberă.

Lipsa gravitației îi afecta în bună măsură, cu tot antrenamentul dinaintea marii plecări. E adevărat că zburaseră de cîteva ori la mare înălțime, pe o traiectorie parabolică astfel calculată încît forța de inerție să contrabalanseze forța gravitației. Dar între aceste ședințe, care durau cinci-șase secunde, și săptămmile petrecute pe astronavă era o deosebire uriașă. În primele zile, de pildă, astronauții își pierduseră capacitatea de orientare în spațiu. „Sus” și „jos” deveniseră două noțiuni fără corespondență în realitate. Agitînd inestetic și inutil brațele și picioarele, trăiau senzațiile pe care le mai încerci doar în vis cînd plutești deasupra acoperișurilor în chip de om-pasăre. Iar somnul le era tulburat de coșmaruri pururi necunoscute celor ce se mulțumesc să urmărească în ziare pasionantele asalturi către limitele sistemului nostru solar.

Toate acestea se petrecuseră însă mai de mult. Nu era de crezut că Moroianu — cel mai rezistent în timpul antrenamentelor de pe Pămînt — rămăsese acum singurul stăpînit încă de urmările șocului psihofizic al catapultării în spațiul interplanetar. Și totuși…

— Nu-i exclus să ai dreptate, spuse Virgil.

Și chiar a doua zi, inventivul pilot ceru introducerea în programul zilnic a unor exerciții născocite cu scopul de a grăbi adaptarea la lipsa de gravitație.

Erau, de fapt, primele jocuri astronautice — chiar dacă modelul lor terestru putea fi ușor recunoscut.

Cu toate că mișcările suplimentare duceau la creșterea consumului de oxigen — și oxigenul trebuia drămuit cu cea mai mare zgîrceme —, profesorul Stoia, conducătorul expediției, se declară de acord cu începerea neîntîrziată a exercițiiîor.

Primul era un fel de înot aerian. Asironauții se așezau pe rînd Ia un capăt al cabinei și porneau să vîslească cu brațele prin aer, plutind spre capătul opus. Suplul și energicul Virgil trecea mai totdeauna „linia de sosire” înaintea celorlalți.

Al doilea joc — un fel de luptă liberă — cerea și el mai multă îndemînare decît forță. Combatanții se străduiau să-l facă pe adversar să atingă unul din pereții cabinei, ceea ce echivala cu „căzutul” terestru. Revelația turneului perpetuu o constitui Șerban Stoia, care-și mai aducea aminte de isprăvile copilăriei petrecute într-un sat de pe malul Oltului. „Orășenii” trebuiseră să se încline nu o dată în fața lui.

Din păcate, însă, exercițiile nu avură nici un efect asupra lui Moroianu. După cîteva încercări făcute fără tragere de inimă, inginerul se burzuluise: „Ați dat în mintea copiilor”. Și refuzase categoric să mai ia parte la întreceri, însingurîndu-se mai vădit ca pînă atunci.

Hotărîră că inginerul trebuie antrenat în activități care să-l smulgă din plasa gîndurilor întunecate.

A doua zi, Matei declară că va fi nevoit să se dedice mai mult studiului fenomenelor cerești. „Aparatele semnalează o intensificare a bombardamentului cu raze cosmice și schimbări în compoziția spectrului astrelor din constelația Lebedei” — spuse el grav. Și, în concluzie, îl rugă pe Moroianu să-l înlocuiască Ia îngrijirea instalației hidroponice.

Mormăind ceva despre zădărnicirea eforturilor, inginerul nu putu totuși să refuze. Începu să se trezească înaintea tuturora ca să controleze bacurile în care legumele creșteau cu repeziciune, hrănite din belșug cu săruri minerale și favorizate de căldura și lumina becurilor speciale. „O să-l scoatem din abisul de spaimă și amărăciune cu o funie împletită din tulpini de fasole, vinete și pătlăgele roșii” — exclamă Virgil cu un gest teatral și, condamnîndu-i neseriozitatea, ceilalți nu se puteau împiedica să surîdă.

După cîteva zile, profesorul se plînse că-l dor ochii.

— Nici nu-i de mirare, pufni Moroianu. Dacă stai toată ziua cu nasul în cărți!..

— Ai fi vrînd să stea cu nasul în pernă, ca tine! ripostă ironic Virgil.

Ar mai fi spus și altele, dar Matei îl opri cu un semn. Moroianu trebuia cruțat chiar dacă observația lui era cu totul nedreaptă.

Ca să-și îndeplinească planul de studiu, profesorul îl rugă pe Virgil să-i citească măcar un ceas, două pe zi pînă ce i s-or însănătoși ochii. Virgil se afla însă într-o perioadă de verificare a aparatelor și motoarelor, așa că lectura căzu iot în sarcina lui Moroianu. Acesta încercă să opună rezistență, dar era cel mai puțin ocupat și pînă la urmă închină steagul.

Între timp, „Albatrosul” își continua drumul spre Marte. Pe marea hartă planetară fluorescentă, punctul luminos care indica poziția astronavei se deplasa imperceptibil, urmînd făgașul însemnat cu roșu aprins. Și timpul trecea chinuitor de încet. Prin hublourile de borazon, mai dur decît diamantul și transparent pînă la a da senzația de inexistență, constelațiile scîateiau nemișcate, ca o profuziune de pietre scumpe țintuite pe perna de catifea neagră a bijutierului. Albastrul înșelător al oceanului atmosferic dispăruse. De jur împrejur stăpînea întunericul dens, apăsător, palpabil — un ocean și acesta, dar un ocean în ale cărui ape insulele se află risipite pînă la depărtări pe care mintea nu le poate cuprinde.

Prăbușirea îndelungată în genunile cosmice generase o stare de neliniște perpetuă, pe care medicii aveau s-o boteze mai tîrziu „psihoză” a infinitului. Incercînd să și-o explice, Șerban Stoia spuse într-o zi în timpul cinei:

— Sîntem obișnuiți cu dimensiuni pe care să le putem tălmăci în cifre. Trăim un adevărat miraj al cifrelor. In definitiv, parcă putem să intuim distanța pînă la… hai să ziceai pînă Ia Sirius? Nouă ani — lumină! Optzeci și trei de mii de miliarde de kilometri.

Profesorul își ridică brațele în semn de neputință.

— Cu infinitul e altceva. În fața lui, mirajul cifrelor se destramă.

Nimeni nu se grăbea să rupă tăcerea care se așternuse în urma ultimelor cuvinte. Moroianu mesteca în silă o tabletă de proteină sintetică, încrîncenîndu-se ca în fața unei primejdii de moarte. Matei medita cu ochii în tavan. Numai Virgil Negrea încetă să mai soarbă ciocolata fierbinte din sticle cu gîtul lung și îngust.

— Eu cred că n-o să fie totdeauna așa, spuse el încet, urmărind firul unui gînd. Sînîem încă prea legați de pămînt, de dimensiunile lui modeste. Cum să înțelegem infinitul Universului cînd cele mai lungi călătorii terestre se sfîrșesc astăzi după cîteva ceasuri?… Abia urmașii noștri îl vor înțelege! Ani, zeci de ani vor străbate spațiul cosmic în drum spre o stea care — v-aduceți aminte?

„Poate de mult s-a stins în drum,
In depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre”.

Zeci de ani, timpul se va scurge încet și monoton ca un fluviu de smoală. Iar astronauților li se vă părea ca și nouă — și mai mult decît nouă — că totu; e neclintit în jur, că ei înșiși au încremenit pe vecie într-un punct eliberat de tirania binefăcătoare a legilor Universului… Oamenii aceia vor înțelege mai bine decît noi infinitul!

Căldura cu care vorbea de obicei ironicul Virgil îi cucerise pe Șerban Stoia și pe Matei. Doar Moroianu mormăi posomorit:

— Prostii!.. Ne-am îngropat de vii în sicriul ăsta de metal. Și pieirea-i aproape, foarte aproape! E destul să se defecteze radarul!..

V

De cînd fusese descoperită substanța care reflectă razele cosmice, expedițiile interplanetare mai aveau de înfruntat o singură primejdie: meteoriții. Creatorul „Albatrosului”, profesorul Șerban Stoia, căutase multă vreme o armxuă de nepătruns și se oprise la un aliaj de cadmiu și beriliu, topit în vid și turnat într-o atmosferă de gaz inert (argonul). Dispus în straturi succesive, acest aliaj avea să reziste grindinei particulelor mărunte. În ceea ce privește particulele mari, profesorul și colectivul său de cercetători aleseseră soluția cea mai simplă: trupul astronavei era împănat cu antene de radar, care de la o foarte mare depărtare semnalau creierului electronic apropierea lor și determinau astfel o ușoară abatere din drum pentru a Ie evita. La încercările făcute pe Pămînt, mecanismele funcționaseră fără greș. In inimile astronauților stăruia însă un fior de nesiguranță acum, înaintea verificării hotărîtoare: aparatele de detecție anunțaseră iminenta întîlnire cu un roi de meteoriți. Și cum dimensiunile lui nu îngăduiau să poată fi ocolit în întregime, „Albatrosul” avea să execute un dans cu figuri complicate printre particulele mari, expunîndu-se totodată bombardamentului celorlalte. Avea dreptate Moroianu: era destul să se defecteze radarul…