Altfel, după ultima izbucnire, inginerul își vedea de treabă cu destulă conștiinciozitate și părea stăpîn pe sine. Matei îl mai surprinsese de două-trei ori privind prin hublouri cu o nălucire de spaimă în ochi. Dar urmele unei boli grele nu se fac simțite în convalescență…

Mai era o zi pînă la întîlnirea cu roiul de meteoriți. Astronauții renunțaseră la ocupațiile lor obișnuite, simțind nevoia să fie mereu împreună, uniți chiar prin tăcerea pe care nu îndrăzneau s-o tulbure. Pentru prima oară de la plecare, puseseră în funcțiune micul aparat de proiecție, urmărind cu nostalgie imagini ale planetei natale — bulgăre de argint pierdut undeva în imensitatea nesfîrșită a Universului.

În aceste împrejurări, Moroianu îi surprinse încă o dală prin atitudinea sa. Era cel mai calm dintre toți, destins și surîzător, cum nu-l mai văzuseră nicicînd. S-ar fi zis că apropierea primejdiei făcuse din el un alt om.

— Ce i s-o fi întîmplat? se miră Matei, urmărind din ochi silueta inginerului, care se îndrepta spre cabina de comandă. Dacă am avea alcool pe bord…

— Și n-avem? îl întrerupse Virgil, bătăios. Cheia de la dulapul cu medicamente se află totdeauna în buzunarul lui!

Șerban Stoia schiță un gest de nemulțumire, intervenind în discuție:

— Zău că mergeți prea departe! Asia sună puțin a invidie…

— Dar bine, profesore, spune și dumneata dacă e firesc…

— Poate că e firesc, Matei. Se spune că eroi sînt aceia care izbutesc să-și învingă frica…

La masa de seară, pe cînd ceilalți abia ciuguleau din salata de roșii proaspete, inginerul pufni deodată în rîs:

— Dac-ați ști ce caraghioși sînteți! Ar trebui să vă imortalizez într-o fotografie: „Astronauții cărora li s-au înecat corăbiile!”…

— Tovarășe Moroianu, nu înțeleg…

— Ba înțelegi prea bine, profesore. Vi-i teamă că n-o să mai dați ochii cu scumpa noastră Gea Fiți pe pace, o s-o revedeți, și încă mult mai curînd decît vă așteptați.

Vorbea cu un aer triumfător, aruncîndu-și capul pe spate și țintind un punct deasupra capetelor convivilor săi.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Matei, căutînd să-i întîlnească privirea.

— Vreau să spun că datorită mie „Albatrosul” n-o să piară sfîrtecat de meteoriți.

Virgil interveni cu o ironie ceremonioasă:

— Dacă-mi dai voie, stimate colega, cred că datorită mai curînd aliajului extradur și radarului!

— Aliajul și radarul tău nu fac două parale! Nu există decît o soluție! O altă soluție!

Nemaipăstrînd nimic din masca stăpînirii de sine, Moroianu apăsă înfuriat butoanele situate pe brațele fotoliului său. Eliberat din strînsoarea legăturii elastice, se înălță brusc spre tavan cu capid în jos.

— Stai! Ce vrei să faci! se alarmă profesorul.

— Ce trebuia făcut mai de mult! răspunse inginerul pornind spre ușă. Am ajuns la capătul liniei și întoarcem. Dacă vrea cineva să coboare, e liber.

Dezmeticindu-se, Virgil și Matei se aruncară asupra lui aproape în aceeași clipă, înțelegînd că e gata să săvîrșească un fapt cu urmări ireparabile. Dar Moroianu, care-i pîndea cu coada ochiului, se răsuci pe jumătate în aer și scoase mîna din buzunarul drept. Răsună o bubuitură. Virgil păli și-și duse mîna la umăr. Matei șovăi o clipă — destui pentru ca Moroianu să închidă ușa pe din afară. Se repezi atunci la butonul de comandă al micului servomotor, dar mecanismul nu voia să asculte. Ușa era blocată. Erau, toți trei, prizonierii inginerului.

* * *

— Ar fi poate un mijloc de a-l împiedica pe Moroianu, gîndi Matei cu voce tare.

Profesorul și Virgil tresăriră. Își bătuseră capul împreună mai bine de un ceas, fără să găsească o soluție. Ca să-și croiască drum prin ușa metalică, le-ar fi trebuit un aparat oxihidric sau un explosiv, or nu aveau la îndemînă nici măcar un ciocan și o daltă.

Situația era într-adevăr desperată. Moroianu se afla în cabina de comandă, efeciuînd, desigur, calculele necesare pentru a întoarce astronava spre Pămînt. Aceasta însemna nu numai spulberarea tuturor nădejdilor care însoțeau expediția. O greșeală cît de mică ar fi avut drept urmare primejduirea vieții întregului echipaj. Părăsind ruta calculată cu atîta minuțiozitate în birourile Institutului de astronautică, „Albatrosul” avea să intre pe o orbită nouă și poate nesigură, ajungînd pînă Ia urmă în sfera de atracție a cine știe cărui asteroid.

Matei reluă cu mai multă hctărîre:

— Am putea să-l surprindem din afară. Dacă cineva ar ieși prin camera-ecluză…

— Ar avea senzații tari în spațiul cosmic, îi întrerupse Virgil. Dai ca legătură are asta cu Moroianu?…

În ochii profesorului licări o luminiță de înțelegere.

— Continuă, Matei. Cred că știu unde vrei să ajungi.

— E numai o ipoteză. Mă întreb dacă sa s-ar putea pătrunde în interiorul astronavei prirclr-una dintre țevile de eșapament ae motoarelor auxiliare…

Simțind remușcarea din glasul profesorului, Matei se grăbi să înlăture obiecția:

— Să presupunem că diametrul țevii este suficient de mare.

— Să mai presupunem și altceva, se amestecă iar Virgil. Închipuiți-vă că Moroianu a isprăvit calculele și pune în funcțiune motorul în timp ce „omul” se află în țeavă.

— Un risc exislă, desigur, remarcă Matei, Infiorîndu-se. Dar mai bine să mori într-o frîntură ele secundă, cu plămînii arși de vaporii supraîncălziți, decît să agonizezi luni de zile știind că va veni vremea cînd aerul și hrana vor începe să lipsească…

— Îți faci iluzii, dragul meu! Costumul spațial e foarte rezistent, iar jetul de vapori ar fi atît de puternic încît te-ar azvîrli ca dintr-o gură de tun. Înainte de a simți căldura, te-ai afla la o mare distanță de astronavă… Agonia ar dura mai puțin, e adevărat, dar ai îndura-o singur… SINGUR!..

Virgil tăcu, istovit, și încercă să-și aprindă o țigară. Cu o singură mînă era greu. Vrînd să-l ajute, profesorul scăpără un chibrit. Dar flacăra pîlpîi o clipă, se strînse într-o mică sferă palidă și se stinse.

Abia atunci își dădură seama că uruitul aproape imperceptibil al ventilatoarelor încetase. Sccțlnd din funcțiune servomotorul ușii metaiice, Moroianu detectase — pesemne — circuitul aerației artificiale a cabinei. Și fără asta, în absența gravitației, nu numai flacăra, ci și oamenii se înăbușă după un timp.

Ultimele ezitări ale lui Matei se spulberară.

— Am să încerc, spuse el încet. Ajuiați-mă să mă îmbrac.

VI

Cînd pompele fixate în pereții camerei-scîuză îrighițiră ultimul strop de aer, trapa exterioară se deschise. Biruindu-și tremurul nervos, Matei făcu un pas, încă unul, și tălpile sale magnetice se lipiră de trupul metalic al „Albatrosului”.

Manualul astronautului (prima ediție) cuprindea multe indicații folositoare. Autorii uitaseră însă să arate cum trebuie să acționezi cînd picioarele îți sînt legate de un vehicul interplanetar prin invizibilul flux magnetic, iar restul corpului plutește liber într-o lume nesupusă legilor gravitației.

Fiecare mișcare însemna pentru Matei o aventură cu sfîrșitul necunoscut. Se legăna într-o parte și într-alta, nesigur ca un copil care abia a învățat să meargă. Despre orientare nici nu putea fi vorba atîta timp cît poziția îi era nestabilă — lăsînd deoparte faptul că orbecăia într-o beznă pe lîngă care nopțile pămînîene par zile însorite.

Matei hotărî să înceapă prin a-și regăsi echilibrul și se întinse încet, cu precauție, de-a lungul astronavei. Apoi aprinse becul de pe cască și încercă să descopere una dintre țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare. Zări, nu prea departe, un capăt de cilindru și porni într-acolo.

Înainta centimetru cu centimetru, respirînd din ce în ce mai greu, acoperit cu un giulgiu de sudoare înghețată. Își simțea trupul ca pe un sclav nesupus care e gata să se revolte, să nu-și mai asculte stăpînul. Printr-un ciudat proces de dedublare se vedea de sus tîrîndu-se pe suprafața lucioasă a „Albatrosului” ca o omidă uriașă cu excrescențe informe.

Ajuns la gura țevii de eșapament, trebui să-și acorde un răgaz de odihnă. Era stors de puteri, și o sete cumplită îi ardea buzele. Se strădui să-și alunge din minte viziunea obsedantă a unei mîini — mîna iui Moroianu — care se apropie încet de butonul triunghiular… „Ce-or fi făcînd Virgil și profesorul?… De nu s-ar infecta rana…”

Cu bună știință întîrzia clipa verificării lărgirii cilindrului. Poate că tentativa lui desperată avea să se năruie încă de aici… Și unde va mai găsi energia necesară ca să se întoarcă la camera-ecluză?…

Cilindrul era însă destui de larg Mai mult chiar, Matei descoperi, cu un geamăt de bucurie, o scară de metal prinsă de peretele interior. Cu prețul unei noi încordări, izbuti să se agațe de prima treaptă. Apoi, ca într-un coșmar fără sfîrșit, urcă, urcă pînă ce se izbi cu casca de un obstacol neașteptat. La lumina becului, văzu cu groază că deschizătura prin care vaporii ajungeau în țeava de eșapament n-avea decît cîțiva centimetri diametru — un cerculeț întunecat în mijlocul unei plăci masive de metal.

Toate suferințele îndurate păreau zadarnice. Și atunci, pierzîndu-și o clipă mințile, își făcu vînî și se năpusti cu capul înainte, asupra obstacolului.

Placa cedă.

Matei rămase o vreme prostit, neînțelegînd ce se întîmplase. Pe urmă își retrase capid cu precauție și văzu că are de-a face cu un fel de capac prins într-o parte cu o balama, iar în cealaltă sprijinindu-se pe un resort puternic.

Dincolo era camera de comprimare a vaporilor. Intrînd și închizînd în urma Iui trapa înșelătoare, Matei își spuse că dacă Moroianu ar apăsa butonul triunghiular, presiunea vaporilor l-ar strivi — cu toată rezistența costumului spațial. „Cel puțin nu voi cunoaște supliciul agoniei în singurătate…”

Trebuia să se pregătească acum pentru cea mai grea încercare: întîlnirea cu Moroianu. Nu-și făcea nici un fel de iluzii asupra modului în care avea să decurgă această întîlnire. In nebunia lui, inginerul nu ezitase să tragă asupra lui Virgil și nu s-ar fi dat în lături de îa o nouă crimă. Singura șansă a lui Matei era să-I surprindă și să-l imobilizeze. O loterie cu un singur număr cîștigător.

Astupă cu talpa uriașă a costumului spațial deschizătura de evacuare a vaporilor și desfăcu valva exterioară a rezervorului cu oxigen pe care-l purta în spate. După ce manometnil-brăiară îi arătă că în încăpere e o atmosferă respirabilă, își scoase costumul și se rezemă de perete, istovit. Ochii 1 se închiseră fără voie, și moleșeala îl cuprinse ca o apă înșelătoare din Îmbrățișarea căreia abia izbuti să se smulgă.

Dîndu-și seama că încordarea nervoasă care-l susținuse pînă atunci e aproape stinsă, Matei hotărî să isprăvească înSr-un fel. Clăîinîiuiu-se pe picioare, se îndreptă spre pereiele camerei de control și începu să caute mecanismul de declanșare a trapei metalice. Nrl găsise încă — ochii îi erau împăienjeniți, iar degetele îi tremurau —, cînd trapa se deschise, și Moroianu apăru îmbrăcat într-un costum spațial.

Stăpîniți de aceeași uimire, se musurară cîteva clipe în tăcere. Dezmeticindu-se primul, Moroianu făcu un pas înainte, întinse brațele și-l apucă pe Matei de umeri, strîngîndu-l ca într-o menghine. Costumul îi îngreuia mult mișcările, dar era vădit mai puternic decît adversarul său. De altfel, Matei nici nu încercă să opună rezistență. Își spuse chiar, cu o adîncă nepăsare, că trupul său, pătruns de oboseală pînă la ultima fibră, va avea, în sfîrșit, parte de repaus…

Tîrîndu-l, ducîndu-l aproape pe sus, Moroianu îl împinse către peretele pe care se desena conturul circular al țevii de eșapament. Îl sili să îngenuncheze și, ținîndu-l cu o mînă de fier, se pregăti să ridice placa rotundă îndărătul căreia pîndea ventuza opacă a abisului cosmic. Abia atunci înțelese Matei ce pieire înfricoșătoare îi hărăzise fostul său partener de șah. Și cu o tresărire supremă se smulse din strmsoare, străbătu împleticindu-se cei cîțiva pași pînă la camera de control și intră prin trapa rămasă deschisă. Mai avu putere să închidă și să blocheze trapa și se prăbuși într-un somn de plumb, aproape de hotarul neființei.

* * *

…Toc! Toc! Toc!

De sub ciocanul profesorului se desprind așchii dintr-o stîncă purpurie, brăzdată de vine subțiri argintii. Cad încet, rotindu-se ca frunzele copacilor de pe îndepărtata planetă a oamenilor, și cînd ating solul marțian se prefac în’r-un soi de făpturi gigantice, care se tîrăsc, lăsînd o urmă strălucitoare.

Toc! Toc!

Unde a dispărut profesorul?… Lîngă stînca purpurie nu mai este decît Virgil Negrea. Se lovește cu pumnii în piept și strigă: „Singur în spațiul cosmic!.. Singur! Singur!”. Se ivește de undeva și Moroianu în spatele unui tun minuscul. Aprinde fitilul cu o brichetă-revolver și rînjește: „Șah mat!”. Obuzul zvîcnește din țeava scurtă fără zgomot. Lovit în umăr, Virgil descrie o traiectorie ciudată. Silueta lui se micșorează fulgerător, se dizolvă parcă în baia de lumină sîngerie a văzduhului. Se mai aude vocea lui îngînînd ca o părere: „Singur… Singur… Singur…”

* * *

Toc! Toc!

Matei gemu încet. Fiecare bătaie îi răsuna dureros In creier. Crezu întîi că se află în camera lui de acasă și cineva — poate mama, poate un prieten — bate în ușă. Întredeschise ochii și văzu chiar lingă obrazul lui podeaua acoperită cu un strat gros de xi’en. Incercînd să-și amintească ce-i cu el, vru să se ridice, dar amețeala îi prinsese încheieturile în brățări de puf căptușite cu milioane de vîrfuri de ac.

Toc! Toc! Toc!

Bătăile veneau din camera vaporilor… Moroianu! Amintirile proaspete se învălmășiră deodată în capul lui Matei. „Virgil și profesorul mă așteaptă… sau poate nu mă mai așteaptă… Poate că abia mai izbutesc să inspire aerul stătut din cabină…”

De dincolo nu se mai auzea nimic. „Ce-o fi cu Moroianu? Oxigenul din rezervoare îi ajunge pentru un ceas… Oaie cît am dormit?”

Își lipi urechea de peretele despărțitor și-și ținu răsuflarea o clipă, două, trei… Nimic… Doar duduitul ritmic al sîngelui în artere. „Și-o fi pierdut cunoștința… Să deschid!.. Dar dacă stă la pîndă?…”

Se întoarse și scrută ungherele rotunjite ale camerei, căutînd parcă un răspuns. Privirea îi alunecă asupra panoului comenzilor auxiliare și se opri atrasă de luciul mat al unui buton triunghiular. În mod reflex, din adîncurile memoriei țîșniră frazele învățate pe de rost. „În cazul defectării comenzilor principale de la postul de pilotaj, astronauții se pot folosi de comenzile auxiliare aflate în camera de control. Pe panou ordinea este aceeași: 1) maneta de cuplare a motorului atomic, 2) butonul triunghiular care pune în funcțiune motoarele auxiliare…